Primul lucru pe care îl țin minte e surpriza.
Eram cu băieții, într-o sală de lângă liceu. Unul dintre ei m-a pus să bag o hârtie de 10 lei. Am băgat-o. Și au ieșit 150.
150 de lei. În mai puțin de un minut. Fără să fac nimic.
Nu înțelegeți ce a însemnat asta pentru mine. Mama era asistentă medicală — dar asta nu ajungea. Mai avea un job la o curățătorie și uneori mai cosea pe acasă, noaptea, când credea că dormim. Eram trei frați. Banii nu lipseau — pur și simplu nu existau. Eu mă uitam la colegii mei cu ghete noi și telefoane noi și mă întrebam de ce la noi totul era „luna viitoare” sau „când ne permitem”.
Și brusc, o mașină de joc mi-a dat într-un minut ce mama mea nu putea să-mi dea într-o lună.
Am crezut că am găsit un secret. Ceva ce alții nu știau.
La început câștigam destul cât să mă mint. 50 azi, 200 mâine, nimic poimâine, dar 300 săptămâna viitoare. Îmi spuneam: „Sunt pe plus.” Nu eram. Dar nu mai țineam cont. Cum să ții cont când simți că ești la un pas de lovitura cea mare?
Apoi au început zilele în care intram în sală cu 100 de lei și ieșeam cu buzunarele goale. Mai întâi mă supăram. Apoi am început să mă conving singur: azi nu a fost ziua mea, dar mâine sigur e.
Mâine. Mereu mâine.
Cristi era un tip mai mare din cartier care „ajuta” lumea. Îți dădea cât voiai. Dar nu te întreba când dai înapoi — asta era partea care ar fi trebuit să mă sperie, dar, în loc de asta, pe mine m-a liniștit. Am luat 500. Am luat 1.000. Și încă 1.000.
Ce nu-ți spune nimeni: când datorezi cuiva niște bani pe care nu-i ai, atunci frica e non-stop. Nu e frică de bătaie. E frică de soneria telefonului. De mesajul care vine la 11 noaptea. De mașina care parchează prea aproape de blocul tău. Trăiești cu un nod în stomac care nu mai pleacă.
Dar nici asta nu m-a oprit. Știți ce m-a oprit? Nimic. N-am fost eu cel care s-a oprit.
Am început cu lucruri mici din casă. Un fierăstrău electric al bunicului. Un radio vechi. Chestii de care credeam că nu-i pasă nimănui.
Apoi am trecut la bijuteriile mamei.
Le-am luat una câte una. Nu toate odată — nu sunt prost. Un inel azi. Un lănțișor peste două săptămâni. O brățară la o lună. Mă uitam la cutia ei și calculam: pe asta nu o poartă de mult, n-o să observe. Și aveam dreptate. Nu observa. Sau poate nu voia să observe.
Nu știu ce e mai rău. Când cutia a fost goală, am găsit portofelul ei. Dimineața, înainte să se trezească. 50 de lei azi, 20 mâine. Mă spălam pe mâini de fiecare dată, de parcă asta schimba ceva.
Știți ce simți când îți furi mama? Nu simți nimic. Asta e partea cea mai bolnavă. Ai un gol acolo unde ar trebui să fie rușine, dar golul e acoperit de un singur gând: dacă câștig, pun totul la loc și n-o să afle nimeni.
Nimeni nu câștigă suficient cât să pună totul la loc.
Mama a aflat târziu. Prea târziu. Nu a țipat. Nu m-a lovit. S-a uitat la mine cu ochii ăia de om care e prea obosit să mai fie dezamăgit și a zis: „De când?”
N-am putut să-i răspund.
Totul s-a terminat într-o seară de noiembrie. Stăteam în cameră, în întuneric, cu telefonul închis, pentru că nu mai suportam să văd mesajele lui Cristi. Au bătut la ușă. Mama a deschis. Era Cristi, cu încă doi.
Nu-mi place să-mi amintesc de seara aia. Dar îmi amintesc, Însă nu o povestesc. Tot ce vă spun e că mama mea — femeia care lucra trei joburi ca să crească trei copii — a plâns în fața unor străini din cauza mea.
Acolo s-a terminat totul.
Nu vreau să spun că s-a terminat jocul. Jocul se terminase de mult. S-a terminat persoana care credeam că sunt.
Am 31 de ani acum. Nu am mai jucat de 8 ani. Am un job. Mama nu mai lucrează trei joburi — ne-am asigurat noi, frații, de asta. Bijuteriile nu le-am putut pune înapoi pe toate. Pe unele da. Pe altele nu.
Relația cu mama nu e perfectă. Sunt lucruri care nu se repară complet. Dar sunt lucruri care se pot construi din nou, altfel.
Dacă ai 15 ani și citești asta și te recunoști — în senzația aia că ai găsit un secret, în banii pe care-i ascunzi, în minciunile mici care au devenit mari, în frica de care nu poți vorbi cu nimeni — vreau să știi un lucru:
Nu ești prost. Nu ești rău. Ești blocat într-un mecanism construit de oameni care câștigă din pierderea ta.
Și poți ieși! Nu mâine. Azi.
