Sunt psihoterapeut de 14 ani. În ultimii 6, dependența de jocuri de noroc a devenit o parte din ce în ce mai mare a practicii mele. Nu pentru că am căutat-o. Ci pentru că a venit la mine — în cabinetul meu, în cuvintele unor părinți care nu înțelegeau ce se întâmplă, în privirile unor adolescenți care nu voiau să fie acolo.
Voi spune câteva lucruri pe care le-am învățat în acești ani. Nu ca să vă sperii, ci pentru că informația corectă e primul pas real pe care îl puteți face.
Primul lucru pe care trebuie să-l știți: aproape nimeni nu vine la terapie „pentru gambling”.
Conform Asociației Americane de Psihiatrie, doar 1 din 10 persoane cu tulburare de joc de noroc ajunge să ceară ajutor profesional. Date meta-analitice recente arată că la nivel global, aproximativ 20% din persoanele cu probleme de gambling caută tratament.
În România, situația e și mai dificilă. Avem aproximativ 5 psihiatri pediatrici la 100.000 de locuitori — semnificativ sub media europeană — iar regiuni întregi nu au acces la servicii de sănătate mintală pentru tineri.
Cei care ajung la mine vin, de obicei, pentru altceva. Un adolescent vine pentru că „nu mai doarme”. Un tânăr de 24 de ani vine pentru „anxietate”. O mamă sună pentru că fiul ei „s-a schimbat și nu mai comunică”. Jocul apare mai târziu, uneori la a treia sau a patra ședință, uneori abia când întreb direct.
Nu e de mirare. Printre barierele cele mai frecvente în calea tratamentului se numără rușinea, stigmatizarea și preferința de a gestiona problema singur, fără ajutor formal. Iar la adolescenți, se adaugă și frica de a nu fi judecați de părinți sau de a pierde accesul la telefon.
Cum arată un caz tipic.
Lucrez predominant cu terapie cognitiv-comportamentală (CBT) — cea mai studiată și cea mai eficientă abordare psihologică pentru tulburarea de joc de noroc. Dar terapia nu înseamnă doar o metodă. Înseamnă un proces. Și procesul arată diferit pentru fiecare.
Cu adolescentul, primele ședințe sunt despre încredere. Nu îl întreb direct despre joc. Vorbim despre cum se simte, ce-l frustrează, ce-l face anxios. Abia când există o bază de siguranță emoțională încep să explorez comportamentul de joc: când a început, ce declanșează un episod, ce simte înainte, în timpul și după ce joacă.
Lucrăm pe mai multe niveluri:
Identificarea distorsiunilor cognitive — convingerea că „data viitoare voi câștiga”, iluzia controlului, supraestimarea șanselor. Acestea nu sunt prostie — sunt mecanisme pe care creierul le dezvoltă activ, susținute de modul în care sunt construite platformele.
Gestionarea emoțiilor — mulți adolescenți folosesc jocul ca regulator emoțional. Plictiseala, frustrarea, singurătatea, presiunea socială — jocul le oferă o ieșire imediată. Trebuie să găsim împreună alternative care funcționează.
Prevenirea recăderii — aceasta nu e o fază finală, ci o parte continuă a procesului. Învățăm să identificăm situațiile de risc, să construim un plan concret pentru momentele de vulnerabilitate.
Cu părinții lucrez separat, cel puțin în primele faze. Și lucrez pe trei axe:
Psihoeducație — le explic ce este dependența comportamentală, cum funcționează ciclul joc–pierdere–compensare, de ce pedepsele și interdicțiile brutale au adesea efect invers.
Comunicare — mulți părinți oscilează între furie și panică. Îi ajut să găsească și să folosească un ton pe care copilul îl poate tolera și poate auzi ceea ce i se spune fără să se închidă. Practicarea acestui ton este o abilitate care se poate învăța..
Limite sănătoase — controlul accesului la bani, la aplicații, la dispozitive nu e o pedeapsă, ci un cadru de siguranță. La fel cum ai pune o balustradă la un balcon, nu pentru că nu ai încredere în copil, ci pentru că vrei să fie protejat.
Fiecare persoană cu dependență de joc afectează în medie cel puțin alte 7 persoane din anturajul apropiat. De aceea terapia nu e doar despre cel care joacă — e despre întregul sistem.
Lucrez predominant cu terapie cognitiv-comportamentală (CBT) — cea mai studiată și cea mai eficientă abordare psihologică pentru tulburarea de joc de noroc. Dar terapia nu înseamnă doar o metodă. Înseamnă un proces. Și procesul arată diferit pentru fiecare.
Cu adolescentul, primele ședințe sunt despre încredere. Nu îl întreb direct despre joc. Vorbim despre cum se simte, ce-l frustrează, ce-l face anxios. Abia când există o bază de siguranță emoțională încep să explorez comportamentul de joc: când a început, ce declanșează un episod, ce simte înainte, în timpul și după ce joacă.
Lucrăm pe mai multe niveluri:
Identificarea distorsiunilor cognitive — convingerea că „data viitoare voi câștiga”, iluzia controlului, supraestimarea șanselor. Acestea nu sunt prostie — sunt mecanisme pe care creierul le dezvoltă activ, susținute de modul în care sunt construite platformele.
Gestionarea emoțiilor — mulți adolescenți folosesc jocul ca regulator emoțional. Plictiseala, frustrarea, singurătatea, presiunea socială — jocul le oferă o ieșire imediată. Trebuie să găsim împreună alternative care funcționează.
Prevenirea recăderii — aceasta nu e o fază finală, ci o parte continuă a procesului. Învățăm să identificăm situațiile de risc, să construim un plan concret pentru momentele de vulnerabilitate.
Cu părinții, lucrez separat, cel puțin în primele faze. Și lucrez pe trei axe:
Psihoeducație — explic ce e dependența comportamentală, cum funcționează ciclul joc–pierdere–compensare, de ce pedepsele și interdicțiile brutale au adesea efect invers.
Comunicare — mulți părinți oscilează între furie și panică. Îi ajut să găsească un ton în care copilul poate auzi fără să se închidă. Asta nu e natural — e o abilitate care se învață.
Limite sănătoase — controlul accesului la bani, la aplicații, la dispozitive nu e o pedeapsă, ci un cadru de siguranță. La fel cum ai pune o balustradă la un balcon, nu pentru că nu ai încredere în copil, ci pentru că vrei să fie protejat.
Fiecare persoană cu dependență de joc afectează în medie cel puțin alte 7 persoane din anturajul apropiat. De aceea terapia nu e doar despre cel care joacă — e despre întregul sistem.
Aceasta e întrebarea pe care o aud cel mai des. Și răspunsul sincer e: depinde.
Un protocol CBT structurat are de obicei între 8 și 16 ședințe. Studiile arată rate de succes de 63–75% la 6 luni după încheierea tratamentului, unde succesul înseamnă abstinență sau reducere semnificativă a comportamentului de joc.
Dar aceste cifre vin cu o nuanță importantă: ratele de abandon sunt de 26–47% în cazul tratamentelor profesionale. Cu alte cuvinte, mulți nu ajung la finalul terapiei. Nu pentru că terapia nu funcționează — ci pentru că motivația fluctuează, revine rușinea sau se interpune viața cotidiană.
La adolescenți, recuperarea are un avantaj major: plasticitatea. Creierul unui adolescent se reorganizează mai rapid decât al unui adult. Dacă intervenim la 16 ani, avem rezultate semnificativ mai bune decât dacă intervenim la 30.
Dar recuperarea nu e liniară. Există progrese rapide urmate de platouri. Există recăderi. O recădere nu înseamnă eșec — ea ne oferă informație despre ce trebuie lucrat în continuare.
Terapia nu e o pastilă care rezolvă instantaneu – iată ceea ce spun fiecărui pacient și fiecărui părinte. Terapia e un proces în care înveți un alt mod de a răspunde la ceea ce simți. Este un proces care durează, dar funcționează.
Nu trebuie să aveți un diagnostic ca să acționați. Nu trebuie să fiți siguri.
Dacă ceva s-a schimbat în comportamentul copilului vostru și nu înțelegeți ce — asta e suficient. Datele arată că 14% dintre copiii din România au jucat pe bani, iar 1 din 10 are un membru de familie cu dependență de gambling. Nu mai e o problemă rară sau marginală. E în telefoanele lor, în reclamele pe care le văd, în grupurile lor de prieteni.
Cel mai important e că nu sunteți singuri.
Există resurse. Există oameni care înțeleg prin ce treceți. Iar faptul că ați citit până aici înseamnă că ați făcut deja primul pas.
